Iarna cotropitoare peste noi. Alb peste tot si frig. Intr-un week-end de felul acesta, in care gandul ca va mai exista primavara ma face sa izbucnesc intr-un ras nervos, nu pot decat sa ma cufund in salvari imediate si aromate. Nu ma mai gandesc la bani, ma gandesc doar la cum sa ma mentin zambitoare pana la sfarsitul inghetului.
Ma pun deci pe gatit. Felurile de baza sunt adunate cu migala si placere de pe alte bloguri de profil. Nu le insirui aici deoarece ma tem ca nu sunt originala si le puteti gasi prezentate in alte parti mult mai atragator. Da nu ma pot abtine sa nu impartasesc cu voi mica mea placere de week-end. Mai exact, rar trece un week-end in care sa nu gatesc briose, sau muffins.
Reteta e simpla ca mai tot ce e frumos in viata. Se iau 200 gr cu faina si se amesteca cu un praf de copt (nedizolvat in otet). Separat se mixeaza 4 oua cu 150 gr zahar (de prajituri, e mai fin), un pachet de unt topit (200 gr) si 150 ml lapte. Dupa ce le amestecam cu mixerul bine, ca sa iasa muffins-urile pufoase, se amesteca cu faina. In final se pun in in tava speciala de briose. Se lasa 15 min in cuptorul incins. La final eu fac un sos de ciocolata. Aici puteti varia cu ciocolata neagra, ciocolata cu portocala, etc.
Sunt mandra detinatoare si degustatoare a urmatoarelor “bunaciuni” :
Avem o nonşalanţă teribilă de a trece prin viaţa noastră ca şi cum nu ne-ar aparţine. De parcă ceea ce suntem şi ceea ce avem ne este suficient pentru a ne amăgi că şi trăim cu adevărat. Numai că, din păcate, mulţi dintre noi vieţuiesc, unii dintre noi fiinţează, dar foarte puţini dintre noi trăiesc cu adevărat.
Pentru mine un om care nu vrea să se dezvolte, să „devină”, este demn de milă. Nu de compasiune, că asta e altceva, ci de milă. Profundă, netrucată, omenească milă.
Există un lucru care mă surprinde mereu la câte unii şi cu care nu cred că o să mă pot obişnui vreodată: auto-suficienţa. Nu o să pot înţelege niciodată de ce să nu încerci să înveţi mai mult, să afli mai mult, să devii mai bun, adică, pe scurt, să te dezvolţi. Mai ales că în zilele astea în care trăim poţi să faci aşa ceva cu efort minim. Doar să vrei.
Problema este, însă, că nu se vrea. Ce poate fi rău în a citi o carte, să zicem? Cât de greu poate fi să îţi faci timp doar 10 minute pe zi să citeşti nişte articole/postări/studii despre orice, despre ce vrei tu, ceva care să îţi aducă un plus valoare la ce stii? Cât de plafonat eşti încât să te strâmbi instant când auzi/vezi pe altcineva care vorbeşte despre un domeniu care nu e al tău şi cu care nu te simţi confortabil, ratând astfel şansa de a ieşi din mediocritatea cotidianului în care tu singur te-ai băgat?
Evoluţia ta ca om este măsurată şi consfinţită de limitele, standardele la care ne raportăm. Apreciez în egală măsură un filosof genial care reuşeşte să fie şi mai genial şi un zugrav care învaţă să tragă mai cu folos nu ştiu ce linie pe perete. A te dezvolta în zona ta de expertiză este apanajul omului care ştie ce vrea de la viaţă. Motiv pentru care mă ridic în picioare şi îi salut cu respect pe toţi cei care fac asta.
Dar mai este o zonă de devenire, una mai dificil de negociat, aceea care presupune să ieşi din zona ta de confort (social, personal, profesional) şi să ataci noi domenii. Adică, să zicem, filosoful să înceapă un exerciţiu de cunoaştere a modului în care creşte bulbul la lalea, iar zugravul să îşi propună să asculte integrala Beethoven. Poate să nu le placă să facă aşa ceva. Chiar să li se pară ridicolă preocuparea asta nouă a lor. Dar de maximă importanţă este faptul că, amândoi, au conştientizat pericolul de a te învârti în acelaşi cerc mic al existenţei tale şi că au crăpat, fie şi timid, circumferinţa sa.
A învăţa mereu şi mereu despre „altceva” este, în aceeaşi măsură, a învăţa enorm de mult şi despre tine. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră
Articolul a aparut in Cenusa de trandafir si este scris de Chinezu, un blogger pe care am inceput sa-l urmaresc de cateva zile si pe care simt ca deja il admir. Sunt cuvinte frumos scrise nu din carti ci din simtire, motiv pentru care am simtit nevoie sa le redau si la mine pe blog.
La gust sunt si mai bune decat arata! 
Avem o nonşalanţă teribilă de a trece prin viaţa noastră ca şi cum nu ne-ar aparţine. De parcă ceea ce suntem şi ceea ce avem ne este suficient pentru a ne amăgi că şi trăim cu adevărat. Numai că, din păcate, mulţi dintre noi vieţuiesc, unii dintre noi fiinţează, dar foarte puţini dintre noi trăiesc cu adevărat. 
